Metode și instrumente de educație nonformală

Pentru activități diversificate și interactive nu ezitați să adaptați metodele și instrumentele de educație nonformală prezentate în filmulețele de mai jos și să le introduceți în munca dumneavoastră cu preșcolarii și școlarii mici!:) 

Sursa: www.nonformalii.ro  

Noi dimensiuni ale raportului copil-curriculum în concepţia autorului J. Dewey - Eseu argumentativ

Motto: „Se ştie că un profesor bun e cel care face ca lucrurile mai grele să ţi se pară uşoare.” 
Grigore Moisil

Problematica relativă la curriculum s-a dezvoltat continuu, propunând analizei specializate niveluri şi faţete din ce în ce mai variate ale fenomenului educaţional. Evoluţiile politicii educaţionale, ariei semantice a conceptului, acţiunii curriculare şi specialiştilor în curriculum au fost interdependente. „În dinamica lor, aceste fenomene au configurat tendinţa de astăzi către analiza şi proiectarea curriculară autentic calificată a situaţiilor educaţionale concrete şi către diferenţierea şi individualizarea experienţelor de învăţare.” (Creţu, 1998) Noua viziune care anticipează paradigma curriculumului se bazează pe relaţiile dintre educaţie şi democraţie (ca valoare socială), pe de o parte, între educaţie şi experienţă (a celui educat), pe de altă parte. În opera pedagogică a lui John Dewey identificăm o teorie a curriculumului bazată pe valorificarea experienţei de viaţă celui educat. Din perspectivă istorică ne sunt prezentate trei studii fundamentale care au continuitate în susţinerea acestei teorii. Primul studiu, celebru în istoria gândirii pedagogice moderne şi postmoderne, intitulat Copilul şi curriculumul (The child and the Curriculum) a fost publicat de John Dewey în anul 1902 şi a marcat trecerea de la abordarea premodernă la abordarea modernă a curriculumului, deschizând calea spre postmodernitatea acestuia. Experienţa elevului a fost considerată o sursă a proiectării programelor şcolare şi trebuie valorificată prin educaţie. (Cristea, 2002)

Cel mai înfocat susţinător al mişcării progresivismul, John Dewey (1859-1952) este considerat un filozof, psiholog şi reformator educaţional atât al Americii, cât şi al întregii lumi. În întreaga sa activitate a dezvoltat un corp de lucrări incluzând mai multe arii umane, de la experienţă la reflecţie, de la democraţie la comunitate. În ceea ce priveşte educaţia, Dewey este cel mai de renume gânditor al secolului XX, având cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea gândirii educaţionale. Mulţi critici pedagogi îi situează gândirea în modurile de gândire moderne chiar şi post-moderne, datorita  viziunii lui asupra lumii şi cunoaşterii, denumit instrumentalist, experimentalist, empiricist, funcţionalist şi naturalist. Pragmatismul său filozofic, susţinut în diferite domenii, a dat educaţiei o formă sugestivă, superioară. Alături de Charles Sanders Pierce şi William James este recunoscut ca fiind fondatorul şcolii filozofice a pragmatismului, viziune abordată pe deplin de către filozof. Susţinător al abordării naturale, Dewey considera ca cunoaşterea este izvorâtă dintr-o adaptare activă a organismului uman la mediu. Timp de o jumatate de secol a condus mişcarea progresistă în educaţie în America.

            În cartea "The Child and the Curriculum" ("Copilul şi curriculumul") (1902) se remarcă influenţa lui Hegel, mai ales în dualismul dintre copil şi curriculum. Dewey a criticat curriculumul clasic din secolul XIX deoarece accentua disciplina mentală bazată pe memorare şi recitare. Teoria sa este simplă: experienţa copilului stă la baza curriculumului. În acceptiunea sa activitatea educatională solicită direcţionare pedagogică: "nimic nu poate fi dezvoltat din nimic, crudul nu poate fi dezvoltat din crud - şi acest lucru este ceea ce în mod sigur se întâmpla atunci când aruncam copilul înapoi la a dobândi singur o finalitate, si îl invitam sa deprindem noi adevaruri a naturii şi a comportamentului" (p. 24, 1902) La problematica - ce discipline ar fi necesare pentru toţi elevii, Dewey subliniază faptul că aceştia ar trebui să studieze acele discipline cu care au contact direct.

           Principalul neajuns invocat pentru depăşirea accepţiunii iniţiale a curriculum-ului a fost limitativitatea ariei semantice a termenului. John Dewey este unul dintre primii teoreticieni şi practicieni care a contribuit la extinderea conceptului. Lucrarea sa, "Copilul şi curriculum-ul" (1902) nu ridică nici o obiecţie înţelesului tradiţional al conceptului, dar atrage atenţia asupra posibilei erori a interpretării acestuia ca reprezentând două entităţii diferite, separate: (a) disciplinele şi subiectele studiate în şcoală; (b) experienţa de învăţare a copilului, organizată de şcoală. Profesionalitatea educatorului se detaşează în procesul de corelare a celor două fenomene, printr-o continuă "reconstituire care începe de la experienţa actuală a copilului şi se deplasează către ceea ce reprezintă întregul organizat al adevărului asimilat prin învăţare". "A învăţa greu" şi "a învăţa uşor" sunt realităţi care reflectă nu atât şi nu numai capacităţile copilului şi particularităţile curriculum-ului (în sens tradiţional, de cunoştinţe preorganizate pentru a fi însuşite). Determinantă este şi organizarea asimilării cunoştinţelor sau a "experienţelor de învăţare", în aşa fel încât aceasta să avantajeze "înclinaţiile naturale" ale copilului. Se sugerează, astfel, includerea acestui din urmă demers în cadrul curriculum-ului, ca parte componentă.

În viziunea lui John Dewey o atenţie sporită a fost acordată cunoaşterii psihologice a educatului ca sursă de selectare a curriculumului. În acest sens,un rol important îl joacă observarea faptelor educatului, a sentimentelor, intereselor şi a acţiunilor sale. Trebuie făcut pasul de la conţinuturi la  personalitatea celui cu care se lucrează. Astăzi, acest aspect se numeşte învăţare centrată pe elev. Astfel, importante devin metodele cu care se prelucrează conţinuturile şi prin intermediul cărora este implicat educatul în procesul de dezvoltare a sa. Soluţia este aceea de a regândi atât conţinutul cât şi metoda, plecând de la studiul educatului. Metafora lui John Dewey sugerează direct că elevul devine soarele în jurul căruia gravitează dispozitivele pedagogiei. Educatul, cu toate resursele sale psihologice, este centrul în jurul căruia gravitează conţinutul, metodele, mijloacele de învăţământ, profesorul, spaţiul clasei, organizarea clasei, organizarea instruirii. Reconstrucţia curriculumului va pleca deci de la experienţele psihologice trăite de educat în comunitate, familie, şcoală. Clasa se prezintă ca un laborator sau atelier, în care interesele şi capacităţile educatului sunt activate. Interesele fundamentale valorificate în aceste laboratoare sunt: interesul pentru conversaţie; interesul pentru cercetarea sau descoperirea lucrurilor; interesul pentru lucrul bine făcut;• interesul pentru expresia artistică. Aceste patru categorii de interese au fost abordate ca surse pentru elaborarea curriculumului alături de experienţă, considerată de John Dewey, sursa importantă a curriculumului. Educaţia tradiţionalistă se bazează pe conţinuturi care se transmit de la o generaţie la alta iar educaţia nouă abordează educaţia din punct de vedere a dezvoltării personalităţii educatului. John Dewey nu a absolutizat rolul conceptului de experienţă, atrăgând atenţia asupra riscurilor care pot să apară în progresivism, atunci când se ignoră conţinutului ştiinţific pentru a da o mai mare atenţie elevului. În spiritul curriculumului, trebuie corelat coţinutul cu experienţa educatului  câştigată atât prin încercare-eroare câtşi prin identificarea relaţiei cauză-efect.

Bibliografie

1. Dewey, J., 1902, Copilul şi curriculumul (The Child and the Curriculum. Chicago, University of Chicago Press, 1902)

Bibliografie electronică

1.    www.scritube.com/profesor-scoala/Fundamente-istorice-si-teoretice-ale-curriculum-ului

2. Creţu, C., Perspective conceptuale, istorice şi vocaţionale – articol preluat de pe  www.1educat.ro/resurse/ise/c_perspective

Povești în imagini pentru cei MARI ... pentru a le folosi în munca lor cu cei mici (II)

Două filmulețe menite să ne demonstreze cât de importante sunt lucrurile din viața noastră, cele pe care le avem necondiționat și poate că nu le apreciem la adevărata lor valoare. Este bine să le explicăm copiilor că mulțumirea și fericirea vin din lucrurile simple, atunci când ne dorim exact ceea ce avem și tindem spre mai mult doar pentru a progresa și nu dintr-o dorință inutilă pentru mai mult, mai mult, mai mult ... Primul dintre ele este întruchiparea artei, o dovadă că frumusețea nu înseamnă perfecțiune ci transmiterea unor trăiri, emoții, sentimente. Al doilea filmuleț este prezentarea unui regim care a însemnat renunțare și cenzură, un regim pe care suntem norocoși că nu l-am trăit și care ar trebui să ne dea de gândit. Îmi imaginez deja o lecție de istorie pentru clasa a IV-a în cadrul căreia ar putea fi prezentat. Voi nu?

Sursa: YouTube

Povești în imagini pentru cei MARI ... pentru a le folosi în munca lor cu cei mici (I)

Aceste două filmulețe au fost realizate în cadrul unui proiect finanțat de ANST la care am participat acum câțiva ani. Ele reflectă modul în care noi, două dintre echipele participante, ne-am raportat la două cuvinte: tinerețe și solidaritate. Am ales să le împărtășesc cu voi pentru că mi se par relevante și lesne de folosit într-o serie întreagă de activități cu preșcolarii și școlarii mici. Să-i învățăm, așadar, pe prichindeii noștri să aibă sufletul mereu tânăr și să fie solidari cu cei din jurul lor!