Motto: „Se ştie că un profesor
bun e cel care face ca lucrurile mai grele să ţi se pară uşoare.”
Grigore Moisil
Grigore Moisil
Problematica
relativă la curriculum s-a dezvoltat continuu, propunând analizei specializate
niveluri şi faţete din ce în ce mai variate ale fenomenului educaţional.
Evoluţiile politicii educaţionale, ariei semantice a conceptului, acţiunii
curriculare şi specialiştilor în curriculum au fost interdependente. „În
dinamica lor, aceste fenomene au configurat tendinţa de astăzi către analiza şi
proiectarea curriculară autentic calificată a situaţiilor educaţionale
concrete şi către diferenţierea şi individualizarea experienţelor de
învăţare.” (Creţu, 1998) Noua viziune care anticipează paradigma curriculumului
se bazează pe relaţiile dintre educaţie şi democraţie (ca valoare socială), pe
de o parte, între educaţie şi experienţă (a celui educat), pe de altă parte. În
opera pedagogică a lui John Dewey identificăm o teorie a curriculumului
bazată pe valorificarea experienţei de viaţă celui educat. Din perspectivă
istorică ne sunt prezentate trei studii fundamentale care au continuitate în
susţinerea acestei teorii. Primul studiu, celebru în istoria gândirii
pedagogice moderne şi postmoderne, intitulat Copilul şi
curriculumul (The child and the Curriculum) a fost publicat de John Dewey
în anul 1902 şi a marcat trecerea de la abordarea premodernă la abordarea
modernă a curriculumului, deschizând calea spre postmodernitatea acestuia.
Experienţa elevului a fost considerată o sursă a proiectării
programelor şcolare şi trebuie valorificată prin educaţie. (Cristea, 2002)
Cel mai înfocat susţinător al
mişcării progresivismul, John Dewey (1859-1952) este considerat un
filozof, psiholog şi reformator educaţional atât al Americii, cât şi al
întregii lumi. În întreaga sa activitate a dezvoltat un corp de lucrări
incluzând mai multe arii umane, de la experienţă la reflecţie, de la democraţie
la comunitate. În ceea ce priveşte educaţia, Dewey este cel mai de renume
gânditor al secolului XX, având cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea
gândirii educaţionale. Mulţi critici pedagogi îi situează gândirea în modurile
de gândire moderne chiar şi post-moderne, datorita viziunii lui asupra
lumii şi cunoaşterii, denumit instrumentalist, experimentalist, empiricist,
funcţionalist şi naturalist. Pragmatismul său filozofic, susţinut în diferite
domenii, a dat educaţiei o formă sugestivă, superioară. Alături de Charles
Sanders Pierce şi William James este recunoscut ca fiind fondatorul şcolii filozofice
a pragmatismului, viziune abordată pe deplin de către filozof. Susţinător al
abordării naturale, Dewey considera ca cunoaşterea este izvorâtă dintr-o
adaptare activă a organismului uman la mediu. Timp de o jumatate de secol a
condus mişcarea progresistă în educaţie în America.
În cartea "The Child and the
Curriculum" ("Copilul şi curriculumul") (1902) se remarcă
influenţa lui Hegel, mai ales în dualismul dintre copil şi curriculum. Dewey a
criticat curriculumul clasic din secolul XIX deoarece accentua disciplina
mentală bazată pe memorare şi recitare. Teoria sa este simplă: experienţa
copilului stă la baza curriculumului. În acceptiunea sa activitatea
educatională solicită direcţionare pedagogică: "nimic nu poate fi
dezvoltat din nimic, crudul nu poate fi dezvoltat din crud - şi acest lucru
este ceea ce în mod sigur se întâmpla atunci când aruncam copilul înapoi la a
dobândi singur o finalitate, si îl invitam sa deprindem noi adevaruri a naturii
şi a comportamentului" (p. 24, 1902) La problematica - ce discipline ar
fi necesare pentru toţi elevii, Dewey subliniază faptul că aceştia ar trebui să
studieze acele discipline cu care au contact direct.
Principalul
neajuns invocat pentru depăşirea accepţiunii iniţiale a curriculum-ului a fost
limitativitatea ariei semantice a termenului. John Dewey este unul dintre
primii teoreticieni şi practicieni care a contribuit la extinderea conceptului.
Lucrarea sa, "Copilul şi curriculum-ul" (1902) nu ridică nici o
obiecţie înţelesului tradiţional al conceptului, dar atrage atenţia asupra
posibilei erori a interpretării acestuia ca reprezentând două entităţii
diferite, separate: (a) disciplinele şi subiectele studiate în şcoală; (b)
experienţa de învăţare a copilului, organizată de şcoală. Profesionalitatea
educatorului se detaşează în procesul de corelare a celor două fenomene,
printr-o continuă "reconstituire care începe de la experienţa actuală a
copilului şi se deplasează către ceea ce reprezintă întregul organizat al
adevărului asimilat prin învăţare". "A învăţa greu" şi "a
învăţa uşor" sunt realităţi care reflectă nu atât şi nu numai capacităţile
copilului şi particularităţile curriculum-ului (în sens tradiţional, de
cunoştinţe preorganizate pentru a fi însuşite). Determinantă este şi organizarea
asimilării cunoştinţelor sau a "experienţelor de învăţare", în aşa
fel încât aceasta să avantajeze "înclinaţiile naturale" ale
copilului. Se sugerează, astfel, includerea acestui din urmă demers în cadrul
curriculum-ului, ca parte componentă.
În viziunea lui John Dewey o atenţie sporită a fost acordată
cunoaşterii psihologice a
educatului ca sursă de selectare a curriculumului. În acest sens,un rol
important îl joacă observarea faptelor educatului, a sentimentelor, intereselor şi a acţiunilor sale. Trebuie făcut pasul
de la conţinuturi la personalitatea celui cu care se lucrează. Astăzi,
acest aspect se numeşte învăţare centrată pe elev. Astfel, importante devin
metodele cu care se prelucrează conţinuturile şi prin intermediul cărora
este implicat educatul în procesul de dezvoltare a sa. Soluţia este aceea
de a regândi atât conţinutul cât şi metoda, plecând de la studiul
educatului. Metafora lui John Dewey sugerează direct că elevul devine soarele
în jurul căruia gravitează dispozitivele pedagogiei. Educatul, cu toate
resursele sale psihologice, este centrul în jurul căruia gravitează conţinutul,
metodele, mijloacele de învăţământ, profesorul, spaţiul clasei, organizarea
clasei, organizarea instruirii. Reconstrucţia curriculumului va pleca deci de
la experienţele psihologice trăite de educat în comunitate, familie,
şcoală. Clasa se prezintă ca un laborator sau atelier, în care interesele şi
capacităţile educatului sunt activate. Interesele fundamentale valorificate în
aceste laboratoare sunt: interesul pentru conversaţie; interesul pentru
cercetarea sau descoperirea lucrurilor; interesul pentru lucrul bine făcut;•
interesul pentru expresia artistică. Aceste patru categorii de interese au fost
abordate ca surse pentru elaborarea curriculumului alături de experienţă,
considerată de John Dewey, sursa importantă a curriculumului. Educaţia tradiţionalistă se
bazează pe conţinuturi care se transmit de la o generaţie la alta iar educaţia
nouă abordează educaţia din punct de vedere a dezvoltării personalităţii educatului.
John Dewey nu a absolutizat rolul conceptului de experienţă, atrăgând
atenţia asupra riscurilor care pot să apară în progresivism, atunci când se
ignoră conţinutului ştiinţific pentru a da o mai mare atenţie elevului. În spiritul
curriculumului, trebuie corelat coţinutul cu experienţa educatului
câştigată atât prin încercare-eroare câtşi prin identificarea relaţiei
cauză-efect.
Bibliografie
1. Dewey, J., 1902, Copilul şi curriculumul (The
Child and the Curriculum. Chicago, University of Chicago Press, 1902)
Bibliografie electronică
2. Creţu,
C., Perspective conceptuale, istorice şi vocaţionale – articol preluat de pe www.1educat.ro/resurse/ise/c_perspective
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu