Greșelile părinților în educația copilului

Un articol cel puțin interesant pe care vă invit să-l citiți, să-l analizați și chiar să-l interiorizați! - Greșelile părinților în educația copilului.

Avantaje și dezavantaje ale utilizării calculatorului în clasă

     Lumea în care trăim este într-o continuă mișcare, viteza cu care circulă informația și cu care evoluează tehnologia fiind mai mare decât oricând. Realizarea învățării în mediul virtual nu mai este o noutate pentru foarte mulți dintre noi, internetul fiind principala sursă de informare pentru cea mai mare parte a populației pământului. În acest context, în care mai ales tinerii apelează din ce în ce mai des la calculator, și îndeosebi la internet, pentru a se informa, pentru a învăța și mai ales pentru a-și petrece timpul liber, utilizarea calculatorului în sala de clasă este privită ca o necesitate, și, mai mult decât atât, ca o etapă firească a progresului. Un progres care atrage după sine o serie de avantaje, și, implicit, o serie de dezavantaje. Acest fapt nu este decât o ancorare la realitatea zilelor noastre, o realitate în care oamenii devin din ce în ce mai dependenți de tehnologie și de tot ceea ce presupune aceasta, soluția nefiind refuzul de a accepta inevitabilul ci găsirea celor mai bune modalități de integrare a lucrului cu calculatorul în munca noastră ca și cadre didactice într-o maniera constructivă - care să le faciliteze elevilor accesul la informație, să dinamizeze procesul educațional și să le mențină acestora interesul pentru învățare.

     Fie că vorbim despre utilizarea unui material Power Point, fie că vorbim despre un soft ori un joc educațional, fie că vorbim despre învățarea de tip E-learning, utilizarea calculatorului în clasă atrage după sine, după cum am mai spus, o serie de avantaje și de dezavantaje lesne de înțeles. 

     

        În opinia mea, avantajele utilizării calculatorului în clasă sunt următoarele:

În primul rând, calculatorul asigură învățarea prin joc. Numeroase studii și cercetări din domeniul psihologiei dezvoltării copilului, promotorul acestora fiind Jean Piaget, au demonstrat că la vârstele mici copiii asimilează informațiile prin joc, aceasta fiind cea mai potrivită modalitate prin care ei acumulează cunoștințe. Tocmai de aceea, multe produse educaționale transformă învățarea într-o activitate distractivă. Deoarece copiii învață cel mai ușor atunci când se joacă și deoarece copiilor le place să se joace pe computer, învățarea pe calculator poate fi soluția ideală. Copilul învață lucruri noi fără să depună un efort special și fără să se plictisească sau să fie distras cu ușurință. Acesta este un prim argument care susține utilizarea calculatorului în clasă, în munca cu preșcolarii și școlarii mici, și nu numai. Departe de a ne exprima acordul pentru ca aceștia să-și petreacă timpul jucându-se pe calculator, suntem de părere că putem folosi plăcerea lor pentru aceasta activitate pentru a-i determina să învețe cu plăcere informații utile. Putem transforma, într-o manieră creativă, lecțiile clasice în ”joculețe” pe calculator care să-i atragă și să le mențină viu interesul pentru învățare.

Calculatorul facilitează înțelegerea noțiunilor noi, de care copilul se apropie mai greu. Acest lucru este posibil îndeosebi datorită faptului că acesta oferă atât suport vizual cât și suport auditiv în învățare și face posibilă interactivitatea. Copilul nu doar ascultă informațiile pe care trebuie să le rețină, prin intermediul anumitor softuri educaționale el are posibilitatea de a descoperi singur unele aspecte și de a interveni în procesul învățării.

Calculatorul folosit în învățare ajută la consolidarea informațiilor. Informația teoretică nu este suficientă pentru învățare, iar copilul are nevoie de situații în care să aplice cunoștințele pe care le-a învățat. De aceea, cele mai multe jocuri educaționale conțin o serie întreagă de exerciții prin care copilul își fixează cunoștințele.

Un alt avantaj pe care îl oferă învățarea prin intermediul calculatorului îl reprezintă posibilitatea testării nivelului de cunoștințe la care a ajuns copilul. Rezultatele la test sunt furnizate în câteva secunde, de obicei însoțite de recomandări privind felul în care copilul își poate îmbunătăți performanța. Astfel, calculatorul te ajută să verifici dacă cel mic a înțeles cu adevarat noțiunile noi.

Utilizarea calculatorului în clasă face posibile modelarea și simularea fenomenelor care nu pot fi observate în realitate.  Elevul tău nu înțelege cum au loc reacțiile chimice sau nu își poate imagina cu ușurință cum se produce o erupție vulcanică? Computerul poate compensa cu succes dotarea insuficientă a laboratoarelor din școli și poate ușura înțelegerea proceselor sau fenomenelor care nu sunt evidente. În plus, copilul poate reface oricând și de oricâte ori dorește experimentele de laborator, poate vizualiza animațiile multimedia și poate simula diferitele fenomene naturale. 

Calculatorul facilitează rezolvarea de probleme. Prin intermediul testelor cu feedback, care atunci când copilul greșește, îi oferă indicii de rezolvare (atât indicii teoretice, cât și sub forma unor probleme asemănătoare). În felul acesta, pas cu pas, copilul este ajutat să înțeleagă și să învețe cum se rezolvă diferitele tipuri de probleme.

Totodată, utilizarea calculatorului în clasă îl va ajuta pe copil să-și exerseze procesele gândirii, să-și perfecționeze viteza de reacție la anumite sarcini și să-și formeze un anumit algoritm de învățare. Un algoritm care-i va permite să gândească logic și ordonat, urmând anumiți pași meniți să-l ghideze spre rezolvarea exercițiilor și problemelor cu care se confruntă.

Pe de altă parte, există și numeroase dezavantaje ale utilizării calculatorului în clasă, dintre care amintim:

O posibilă dependență de calculator, accentuată și de faptul că inclusiv la școală învățarea este mediată de către acesta. Tendința elevului de a apela la calculator pentru orice activitate pe care o are de realizat și uneori de a prelua informațiile cu ajutorul acestuia, fără a le mai trece prin filtrul propriei gândiri.

Scăderea interesului pentru consultarea surselor de informare în format fizic, scăderea interesului pentru lectură și pentru maniera ”clasică” de predare și învățare a unui anumit conținut.

Impresia de pasivitate în gândire, determinată de faptul că prin intermediul calculatorului informațiile doar i se dau elevului și că acesta nu mai este provocat să le descopere singur, să fie el însuși promotorul propriului proces de învățare. Acesta nu  este un dezavantaj real al utilizării calculatorului în clasă ci depinde mai degrabă de abilitatea cadrului didactic de a face din acest procedeu/din această metodă un succes sau un eșec. Orice material, indiferent de maniera în care i se predă elevului, poate fi asimilat de către acesta ca un conținut teoretic ”frumos ambalat” ori ca pe un prim pas spre descoperirea unor informații noi. Dacă dascălul alege să-i ofere elevului prin intermediul calculatorului doar un conținut teoretic, fără a-l provoca să fie parte a învățării, este în totalitate greșeala lui.  

Prezentarea articolului: Manualul digital – perspectiva pedagogică, Autor: Constantin Cucoș

                                                                                                            

        Prezentarea unui articol de specialitate

Sursa: Revista TRIBUNA învățământului -  Revistă națională de știință, educație și cultură

http://www.tribunainvatamantului.ro

Articolul: Manualul digital – perspectiva pedagogică

Autor: Constantin Cucoș

Articolul de specialitate pe care am ales să-l prezint se intitulează Manualul digital – perspectiva pedagogică, este scris de către Constantin Cucoș, profesor universitar la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, doctor în Pedagogie și director al Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic, și a apărut în numărul online, din luna mai, al revistei Tribuna învățământului. Motivul pentru care am ales acest articol este acela că, în opinia mea, este extrem de util ca orice student care se pregătește să devină un bun practician în învățământul primar să țină pasul cu schimbările propuse de către factorii decizionali în ceea ce privește procesul de învățământ, mai ales atunci când acestea îi pot afecta activitatea la clasă. Un astfel de exemplu este și propunerea de utilizare în școala românească a manualelor digitale în locul celor tradiționale, propunere analizată din punct de vedere pedagogic de către domnul Constantin Cucoș în articolul mai sus menționat.

”Trecerea de la manualul clasic la cel digital”, afirmă autorul, ”se înscrie într-un curent mai larg, cel al digitalizării și al virtualizării culturale. Suporturile culturale actuale, ca și mediul de transmitere a acestora, nu aveau cum să nu fie influențate de inovările tehnologiilor de informare și de comunicare. Cartea veche sau contemporană, tabloul din sala de expoziție sau muzeu, concertul sau un spectacol oarecare pot fi consultate/ ascultate/apreciate și prin intermediul „dubletelor” digitale ce ne parvin fie prin intermediul unor suporturi informatice (DVD-uri, de pildă), fie prin magistralele internetului.

Introducerea manualelor digitale ridică însă și unele probleme pedagogice, dincolo de cele de ordin economic, sociologic sau de politică educa­țională. O schimbare a suporturilor de învățare se cere a fi evaluată și din perspectiva psihologiei învățării și a unui cadru didactic, pentru a identifica atât consecințe benefice, cât și unele eventuale pericole pe termen mediu sau lung.

Învățarea prin intermediul manualelor digitale favorizează structurile metacognitive, competențele de asociere și de integrare a cunoștințelor, pe orizontală sau verticală, intra sau interdisciplinare. Aceasta înseamnă că elevii trebuie să posede deja competențe de bază, de citire, recunoaștere, interpretare a semnelor etc. ce pot fi achiziționate cu precădere prin intermediul suporturilor tradiționale. Mai mult chiar, la un moment dat, informația poate fi dată doar parțial, aceasta fiind generată plenar de/împreună cu elevul. Din acest punct de vedere, apare întrebarea: de la ce vârstă (clasă) ar deveni optimă introducerea învățării pe bază de manual informatizat. Pe de altă parte, ușurința cu care copiii de vârstă preșcolară se atașează de doritele și (aproape) omniprezentele tablete poate fi considerat unul din argumentele care ar încuraja implementarea mai timpurie a digitalului în procesul educațional.

Cu toate acestea, trebuie studiat, de pildă, dacă învățatul scris-cititului este oportun prin intermediul manualelor digitale. Din perspectiva antropologică, nu e necesară, în dezvoltarea unui individ, și o etapă de interacțiune „naturală” cu un obiect real care este cartea școlară? „Buchia” cărții are doar o valoare literar-sentimentală, nu constituie și o necesitate ce condiționează dezvoltarea normală a unei persoane?

Unele cercetări de psihologia învățării arată faptul că studiul pe bază de suport real este mai profund și asigură o durabilitate mai mare a ceea ce se încorporează. O serie de marcatori existenți în corpul secvenței de parcurs (sau adăugați de cel care învăță) conduc la o retenție mai puternică și la o procesare mai înaltă a ideilor supuse atenției. În plus, interacțiunea prin intermediul analizatorilor cu suportul de pe care se învață este diferită, ca intensitate și timp, suportul digital presupunând precauții sau restricții de natură medicală.

Nu putem previziona cum va arăta viitorul și ce înfățișare sau putere de pătrundere vor avea noile tehnologii. Cert este că astăzi și, după cât se vede, măcar în următoarele două-trei decenii, analogicul și digitalul vor coexista. Din acest motiv, stiloul și touchpad-ul trebuie să se întâlnească în același ghiozdan/geantă/rucsac măcar o bună perioadă de acum încolo. Renunțarea la suporturile fizice ar constitui un handicap, așa după cum astăzi o carență evidentă ar fi (și) ignorarea dezvoltării aptitudinilor digitale.

Poate că structurile decizionale ar trebuie să nu se grăbească, adoptând prin „decret” trecerea totală și dintr-o dată la manualul digital, în necunoștință de cauză, înainte de evaluarea unor consecințe. Se cer a fi derulate o serie de studii și un program de pilotare simultan cu crearea, dezvoltarea și testarea unei „bănci” de manuale digitale care să poată fi accesate printr-o pluralitate de mijloace deja existente. Nu trebuie uitat faptul că unificarea (poate chiar impunerea) suporturilor de același tip (cum ar fi e-reader-ul, tableta) ar conduce la accentuarea unor decalaje, dat fiind că acestea sunt încă scumpe, iar sistemul românesc de învățământ nu poate suporta, financiar vorbind, astfel de cheltuieli.”

            Maniera critică și totodată originală de raportare a autorului la problematica abordată, accesibilitatea limbajului și justețea argumentelor aduse pot servi drept exemplu oricărui cadru didactic, la început de drum sau cu o oarecare experiență; un exemplu de bună practică, de implicare și de adoptare a unei poziții ferme a dascălului în fața oricărei decizii care se ia cu privire la procesul de învățământ și care privește în mod direct munca sa de zi cu zi, în fața căreia acesta este îndreptățit să ia atitudine și să-și exprime punctul de vedere.

Metode și instrumente de educație nonformală

Pentru activități diversificate și interactive nu ezitați să adaptați metodele și instrumentele de educație nonformală prezentate în filmulețele de mai jos și să le introduceți în munca dumneavoastră cu preșcolarii și școlarii mici!:) 

Sursa: www.nonformalii.ro  

Noi dimensiuni ale raportului copil-curriculum în concepţia autorului J. Dewey - Eseu argumentativ

Motto: „Se ştie că un profesor bun e cel care face ca lucrurile mai grele să ţi se pară uşoare.” 
Grigore Moisil

Problematica relativă la curriculum s-a dezvoltat continuu, propunând analizei specializate niveluri şi faţete din ce în ce mai variate ale fenomenului educaţional. Evoluţiile politicii educaţionale, ariei semantice a conceptului, acţiunii curriculare şi specialiştilor în curriculum au fost interdependente. „În dinamica lor, aceste fenomene au configurat tendinţa de astăzi către analiza şi proiectarea curriculară autentic calificată a situaţiilor educaţionale concrete şi către diferenţierea şi individualizarea experienţelor de învăţare.” (Creţu, 1998) Noua viziune care anticipează paradigma curriculumului se bazează pe relaţiile dintre educaţie şi democraţie (ca valoare socială), pe de o parte, între educaţie şi experienţă (a celui educat), pe de altă parte. În opera pedagogică a lui John Dewey identificăm o teorie a curriculumului bazată pe valorificarea experienţei de viaţă celui educat. Din perspectivă istorică ne sunt prezentate trei studii fundamentale care au continuitate în susţinerea acestei teorii. Primul studiu, celebru în istoria gândirii pedagogice moderne şi postmoderne, intitulat Copilul şi curriculumul (The child and the Curriculum) a fost publicat de John Dewey în anul 1902 şi a marcat trecerea de la abordarea premodernă la abordarea modernă a curriculumului, deschizând calea spre postmodernitatea acestuia. Experienţa elevului a fost considerată o sursă a proiectării programelor şcolare şi trebuie valorificată prin educaţie. (Cristea, 2002)

Cel mai înfocat susţinător al mişcării progresivismul, John Dewey (1859-1952) este considerat un filozof, psiholog şi reformator educaţional atât al Americii, cât şi al întregii lumi. În întreaga sa activitate a dezvoltat un corp de lucrări incluzând mai multe arii umane, de la experienţă la reflecţie, de la democraţie la comunitate. În ceea ce priveşte educaţia, Dewey este cel mai de renume gânditor al secolului XX, având cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea gândirii educaţionale. Mulţi critici pedagogi îi situează gândirea în modurile de gândire moderne chiar şi post-moderne, datorita  viziunii lui asupra lumii şi cunoaşterii, denumit instrumentalist, experimentalist, empiricist, funcţionalist şi naturalist. Pragmatismul său filozofic, susţinut în diferite domenii, a dat educaţiei o formă sugestivă, superioară. Alături de Charles Sanders Pierce şi William James este recunoscut ca fiind fondatorul şcolii filozofice a pragmatismului, viziune abordată pe deplin de către filozof. Susţinător al abordării naturale, Dewey considera ca cunoaşterea este izvorâtă dintr-o adaptare activă a organismului uman la mediu. Timp de o jumatate de secol a condus mişcarea progresistă în educaţie în America.

            În cartea "The Child and the Curriculum" ("Copilul şi curriculumul") (1902) se remarcă influenţa lui Hegel, mai ales în dualismul dintre copil şi curriculum. Dewey a criticat curriculumul clasic din secolul XIX deoarece accentua disciplina mentală bazată pe memorare şi recitare. Teoria sa este simplă: experienţa copilului stă la baza curriculumului. În acceptiunea sa activitatea educatională solicită direcţionare pedagogică: "nimic nu poate fi dezvoltat din nimic, crudul nu poate fi dezvoltat din crud - şi acest lucru este ceea ce în mod sigur se întâmpla atunci când aruncam copilul înapoi la a dobândi singur o finalitate, si îl invitam sa deprindem noi adevaruri a naturii şi a comportamentului" (p. 24, 1902) La problematica - ce discipline ar fi necesare pentru toţi elevii, Dewey subliniază faptul că aceştia ar trebui să studieze acele discipline cu care au contact direct.

           Principalul neajuns invocat pentru depăşirea accepţiunii iniţiale a curriculum-ului a fost limitativitatea ariei semantice a termenului. John Dewey este unul dintre primii teoreticieni şi practicieni care a contribuit la extinderea conceptului. Lucrarea sa, "Copilul şi curriculum-ul" (1902) nu ridică nici o obiecţie înţelesului tradiţional al conceptului, dar atrage atenţia asupra posibilei erori a interpretării acestuia ca reprezentând două entităţii diferite, separate: (a) disciplinele şi subiectele studiate în şcoală; (b) experienţa de învăţare a copilului, organizată de şcoală. Profesionalitatea educatorului se detaşează în procesul de corelare a celor două fenomene, printr-o continuă "reconstituire care începe de la experienţa actuală a copilului şi se deplasează către ceea ce reprezintă întregul organizat al adevărului asimilat prin învăţare". "A învăţa greu" şi "a învăţa uşor" sunt realităţi care reflectă nu atât şi nu numai capacităţile copilului şi particularităţile curriculum-ului (în sens tradiţional, de cunoştinţe preorganizate pentru a fi însuşite). Determinantă este şi organizarea asimilării cunoştinţelor sau a "experienţelor de învăţare", în aşa fel încât aceasta să avantajeze "înclinaţiile naturale" ale copilului. Se sugerează, astfel, includerea acestui din urmă demers în cadrul curriculum-ului, ca parte componentă.

În viziunea lui John Dewey o atenţie sporită a fost acordată cunoaşterii psihologice a educatului ca sursă de selectare a curriculumului. În acest sens,un rol important îl joacă observarea faptelor educatului, a sentimentelor, intereselor şi a acţiunilor sale. Trebuie făcut pasul de la conţinuturi la  personalitatea celui cu care se lucrează. Astăzi, acest aspect se numeşte învăţare centrată pe elev. Astfel, importante devin metodele cu care se prelucrează conţinuturile şi prin intermediul cărora este implicat educatul în procesul de dezvoltare a sa. Soluţia este aceea de a regândi atât conţinutul cât şi metoda, plecând de la studiul educatului. Metafora lui John Dewey sugerează direct că elevul devine soarele în jurul căruia gravitează dispozitivele pedagogiei. Educatul, cu toate resursele sale psihologice, este centrul în jurul căruia gravitează conţinutul, metodele, mijloacele de învăţământ, profesorul, spaţiul clasei, organizarea clasei, organizarea instruirii. Reconstrucţia curriculumului va pleca deci de la experienţele psihologice trăite de educat în comunitate, familie, şcoală. Clasa se prezintă ca un laborator sau atelier, în care interesele şi capacităţile educatului sunt activate. Interesele fundamentale valorificate în aceste laboratoare sunt: interesul pentru conversaţie; interesul pentru cercetarea sau descoperirea lucrurilor; interesul pentru lucrul bine făcut;• interesul pentru expresia artistică. Aceste patru categorii de interese au fost abordate ca surse pentru elaborarea curriculumului alături de experienţă, considerată de John Dewey, sursa importantă a curriculumului. Educaţia tradiţionalistă se bazează pe conţinuturi care se transmit de la o generaţie la alta iar educaţia nouă abordează educaţia din punct de vedere a dezvoltării personalităţii educatului. John Dewey nu a absolutizat rolul conceptului de experienţă, atrăgând atenţia asupra riscurilor care pot să apară în progresivism, atunci când se ignoră conţinutului ştiinţific pentru a da o mai mare atenţie elevului. În spiritul curriculumului, trebuie corelat coţinutul cu experienţa educatului  câştigată atât prin încercare-eroare câtşi prin identificarea relaţiei cauză-efect.

Bibliografie

1. Dewey, J., 1902, Copilul şi curriculumul (The Child and the Curriculum. Chicago, University of Chicago Press, 1902)

Bibliografie electronică

1.    www.scritube.com/profesor-scoala/Fundamente-istorice-si-teoretice-ale-curriculum-ului

2. Creţu, C., Perspective conceptuale, istorice şi vocaţionale – articol preluat de pe  www.1educat.ro/resurse/ise/c_perspective

Povești în imagini pentru cei MARI ... pentru a le folosi în munca lor cu cei mici (II)

Două filmulețe menite să ne demonstreze cât de importante sunt lucrurile din viața noastră, cele pe care le avem necondiționat și poate că nu le apreciem la adevărata lor valoare. Este bine să le explicăm copiilor că mulțumirea și fericirea vin din lucrurile simple, atunci când ne dorim exact ceea ce avem și tindem spre mai mult doar pentru a progresa și nu dintr-o dorință inutilă pentru mai mult, mai mult, mai mult ... Primul dintre ele este întruchiparea artei, o dovadă că frumusețea nu înseamnă perfecțiune ci transmiterea unor trăiri, emoții, sentimente. Al doilea filmuleț este prezentarea unui regim care a însemnat renunțare și cenzură, un regim pe care suntem norocoși că nu l-am trăit și care ar trebui să ne dea de gândit. Îmi imaginez deja o lecție de istorie pentru clasa a IV-a în cadrul căreia ar putea fi prezentat. Voi nu?

Sursa: YouTube

Povești în imagini pentru cei MARI ... pentru a le folosi în munca lor cu cei mici (I)

Aceste două filmulețe au fost realizate în cadrul unui proiect finanțat de ANST la care am participat acum câțiva ani. Ele reflectă modul în care noi, două dintre echipele participante, ne-am raportat la două cuvinte: tinerețe și solidaritate. Am ales să le împărtășesc cu voi pentru că mi se par relevante și lesne de folosit într-o serie întreagă de activități cu preșcolarii și școlarii mici. Să-i învățăm, așadar, pe prichindeii noștri să aibă sufletul mereu tânăr și să fie solidari cu cei din jurul lor!